Înălţarea în cădere

Mereu se arată, pe plaiuri de gânduri
Comete albastre şi stele de lut
Urmând la-ntâmplare, tot şiruri de rânduri
Geneze curate ca la început.

Emoţii de apă se-ntind peste timpuri
Sfinţind, cu durerea, parfumul de patimi
Ce veşnic se-aşterne, uşor, peste ziduri,
Pe căile vieţii udate de lacrimi.

Din palidul ecou al lumii decăzute
Se-aud în fundal, pierdut în abis
Strigăte reci, mai aspru lovite
De gânduri deşarte cu suflet închis.

Gânduri (i)reale

Îmi tremură inima de spaimă
Cu groază se-ndoie ca metalul înroşit
Se tulbură-n mine şi-n taină...
Toate vocile, parcă, încet... au amuţit.

E o linişte ce coboară-n mine
Parc-o aşteptam demult, din vremi apuse
Mă tot întrebam de ce nu vine,
Când haosul uitării mă răpuse.

Dar iată că se-ntinde ca veninul
Şi nu mai cred nici în prezent măcar...
Mă scurg încet, m-apasă chinul
Nopţilor trecute veşnic în zadar.

Dor de lumină

Am căzut ca şi frunza de toamnă
Într-o melancolie de nespus
Când tu, soare frumos, te-ai dus...
Şi toate-ţi în urmă te condamnă.

Nu te vroiam doar pentru mine
Să te ascund adânc în casa mea
Credeam că poate tu... poate ai vrea
S-aprinzi puţin iar razele din tine.

Cum aş putea să-ţi uit privirea
Din zilele acelea de demult
Când stau cuminte şi încet ascult
Ultima şoaptă ce-mi stinge iar trăirea?

Şi-aştept... Încă te-aştept pe tine,
Lumina dulce-a lumii reci şi negre
Visând adânc din umbrele tenebre
Că febra ta din nou o să m-aline.

Am lăsat în urmă

Din iubire am lăsat în urmă
Doar o bucată de hârtie goală
Pe-o piatră înnegrită greu, de smoală
Ce suferinţa-mi aprigă îmi curmă.

Am lăsat lumii din mine
O aripă de-argint strălucitoare
Pecetea crucii şi umbre trecătoare
A haosului vieţii care vine.

Am rupt un fir de gheaţă rece
Din sufletul învins de boli ascunse
Cu săbii aburite, mai adânc pătrunse
În palida-mi fiinţă care trece.

Am lăsat totul, dar... nimic
Căci veacurile şterg a mea suflare
Şi în pustiu se pierde-o grea cântare
Iar totul redevine iar... nimic.