Îmi tremură inima de spaimă
Cu groază se-ndoie ca metalul înroşit
Se tulbură-n mine şi-n taină...
Toate vocile, parcă, încet... au amuţit.
E o linişte ce coboară-n mine
Parc-o aşteptam demult, din vremi apuse
Mă tot întrebam de ce nu vine,
Când haosul uitării mă răpuse.
Dar iată că se-ntinde ca veninul
Şi nu mai cred nici în prezent măcar...
Mă scurg încet, m-apasă chinul
Nopţilor trecute veşnic în zadar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu