Am căzut ca şi frunza de toamnă
Într-o melancolie de nespus
Când tu, soare frumos, te-ai dus...
Şi toate-ţi în urmă te condamnă.
Nu te vroiam doar pentru mine
Să te ascund adânc în casa mea
Credeam că poate tu... poate ai vrea
S-aprinzi puţin iar razele din tine.
Cum aş putea să-ţi uit privirea
Din zilele acelea de demult
Când stau cuminte şi încet ascult
Ultima şoaptă ce-mi stinge iar trăirea?
Şi-aştept... Încă te-aştept pe tine,
Lumina dulce-a lumii reci şi negre
Visând adânc din umbrele tenebre
Că febra ta din nou o să m-aline.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu